Anxietatea de performaNță la copii
Cum să-ți ajuți copilul să gestioneze stresul de la școală și presiunea pe note bune
Ca părinți, ne confruntăm cu toții într-o măsură mai mare sau mai mică cu sentimente de neputință, frustrare, revoltă sau furie legate de viața școlară a copiilor noștri. Orice părinte iubitor dorește reușita școlară a copilului său.
Orice părinte vrea ca el să învețe bine, să ia note bune, să studieze din greu, să se implice în proiecte sau activități extrașcolare, să străbată drumul de la grădiniță la liceu cu cât mai multe succese și cât mai puține necazuri posibil. Credem sau nu, și copiii vor exact același lucru. Doar că atunci când eforturile sau rezultatele lor nu sunt pe măsura așteptărilor sau doar amenință să nu fie, apar și frământările, de ambele părți.
Undeva…Cândva… ai fost și tu copil!
🧒🏼 Într-un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat am fost și noi copii la școală și ne-am lovit de presiunile exercitate asupra noastră de către școală, de către părinți, bunici, colegi, etc. Doar că…am uitat, iar pe măsură ce am înaintat în călătoria vieții, acele experiențe au rămas blocate undeva, tot mai departe, în trecut. Oare să fi rămas uitate fiindcă sperăm să-i scutim pe copiii noștri de experiențe dureroase și ne vine greu să recunoaștem cât de mult au ei de luptat ca să crească? Sau poate că atunci când copiii ne contestă sau ne frustrează, vrem să ignorăm complexitatea luptei lor ca să ne-o putem simplifica pe a noastră?
Tu ce stil de părinte ești pentru copilul tău?
Părinții nu pot suporta să-și vadă copiii că suferă. Așa că fac ce le stă în putere să-i ferească de dezamăgiri, nefericire sau de necazurile prin care au trecut ei înșiși sau pe care le-au văzut în jurul lor.
👉🏻 Astfel că unii părinți pot deveni hiper-protectori și pot aluneca pe panta protejării excesive a copilului, plângându-se de cele mai mărunte neajunsuri ale școlii, profesorilor, vor încerca să-și mute copiii în alte clase sau școli, îi vor proteja la tot pasul, ajutându-i excesiv la teme, sau mai rău, făcându-le pe alocuri, în locul lor. Doar că, dacă strategia va da rezultate pe termen scurt, pe termen lung poate avea consecințe negative, cum ar fi: întârzierea maturizării psihice a copilului hiper-protejat, lipsa de eficiență și competitivitate socială, tulburări emoționale sau sexuale la vârsta adultă.
👉🏻 Alți părinți pot aluneca pe panta indulgenței și permisivității, confundând libertatea și independența copilului cu libertinajul și exercitând astfel un nivel scăzut de control asupra copilului. Însă, din nou, acest stil parental va avea efecte negative, nu va educa de fapt nici independența, nici inițiativa, nici spiritul de răspundere iar copilul, și mai târziu, adultul, nu va învăța normele de conduită, regulile de conviețuire, de muncă și de colaborare în echipă.
Am detaliat mai sus două dintre modelele parentale frecvent întâlnite în practica din cabinet, însă, pe lângă acestea, mai putem întâlni și 👉🏻 modelul părinților autoritari, inconsecvenți, indiferenți, agresivi sau eficienți. În practica educațională, același părinte poate adopta, de la caz la caz, o poziție sau alta iar majoritatea preiau măsuri de disciplinare pe care le știu dintr-o experiență proprie sau le deduc intuitiv, raportându-se la modelul educativ căruia i-au fost ei înșiși supuși, fie copiind modelul, fie încercând să urmeze modelul opus.
👩🏻🦰 “Cum a fost azi la școală?”
🧒🏼 „Bine”!
În toată această goană educațională, părinții și profesorii ar trebui să-și reamintească propria experiență cu școala și lupta pe care și ei au dus-o, luptă pe care o duc deopotrivă și copiii lor și să nu uite că aceasta nu este dusă doar cu mediul școlar și familial cât mai ales cu propria dezvoltare.
👂🏼 Copiii sunt dispuși să ne împărtășească zbuciumul lor interior dacă știm și vrem să-i ascultăm. Iar când spun să-i ascultăm, nu mă refer la a ne aștepta să obținem un răspuns la întrebarea cea mai des pusă și la care se răspunde cel mai rar: “Cum a fost azi la școală?” Indiferent cu câtă blândețe întrebi sau cu câtă iscusință o formulezi, 99% dintre copii vor da bine-cunoscutul răspuns: „Bine”! Poate unii copii mai mici sau mai vorbăreți îți vor da unele amănunte sau poate vei afla pe larg noutățile. Dar acești copii sunt rari. 🙅🏻♂️ Majoritatea copiilor nu dau genul de informații despre școală pe care părinții vor să le audă. Și totuși, adresăm pe pilot automat această întrebare în speranța că va veni o zi în care poate vom primi și alt răspuns. Ne așteptăm să primim un răspuns cât mai complet și complex când de fapt copilul nostru poate ar fi tentat să ne răspundă ceva de genul: „Nu mă mai bâzâi! Nu ai mers și tu la școală? Nu știi cum e acolo? De ce mă tot întrebi mereu?”
Așa că, dacă vrei răspunsuri oneste și deschidere din partea copiilor, dacă dorești să reintri în contact cu realitatea concretă a copiilor, ar putea fi de ajutor sugestiile de mai jos:
🤔
Începe chiar cu tine, să retrăiești intensitatea emoțiilor tale, a fricilor, a luptelor, a lucrurilor la care nu te-ai mai gândit de ani de zile și să împărtășești aceste amintiri cu copiii tăi, altfel vor crede că ai fost copil perfect și elev model și nu ești capabil să îi înțelegi!
👐🏼
Înlocuiește întrebarea “Cum a fost azi la școală?” cu “Ce ai învățat nou despre tine astăzi la școală?” Iar pentru a-l încuraja să răspundă poți începe cu un exemplu personal: „uite, pe mine, în timpul ședinței de astăzi de la muncă m-a deranjat remarca șefului, mi-am propus să-l abordez mai târziu și să-i spun acest lucru dar nu am avut suficient curaj; am învățat că nici pentru mine, ca adult, nu este întotdeauna ușor să spun ce mă deranjează”
👂🏻
Nu lăsa să îți scape nici o oportunitate în care vezi că un copil inițiază o conversație legată de școală. Dacă ești disponibil emoțional, interesat în mod autentic de ceea ce îți împărtășește și te abții de la a eticheta sau a emite judecăți de valoare, simplul fapt de a se simți ascultat și înțeles poate avea efect de vindecare sau încurajare,
🚴🏼♀️
Renunță la viziunea simplistă conform căreia copiii funcționează doar la două viteze: fie muncesc destul, fie nu muncesc destul. Aud uneori părinții spunând că un copil “trebuie să apese accelerația”, sau „trebuie pus în viteză” ca să-și mărească notele. În spirit de glumă le spun că dacă e să ne gândim despre copii că au viteze ar trebui ca măcar să-i comparăm cu o mountain-bike sofisticată, cu cel puțin 20 de viteze pe care le schimbă necontenit în timp ce urcă și coboară povârnișurile unei zile de școală.
🔇
Abține-te de la reproșuri și de la a le reaminti la nesfârșit copiilor ce este important. Dacă, de exemplu, adolescenta care este în ultimul an de liceu îti spune că în ultimele săptămâni notele ei au scăzut pentru că s-a despărțit de iubit, ca părinte vei fi tentat să-i răspunzi că o înțelegi dar că și ea trebuie să înțeleagă că, în felul acesta viitorul ei se poate duce de râpă și nu-și permite acum o asemenea greșeală, din cauza primei relații de iubire. Astfel de replici închid de obicei canalul de comunicare iar insistențele părinților de a se strădui mai mult la școală vor ajunge de fapt la niște urechi înfundate de suferință emoțională.
🦸🏼
Nu intra mai des decât este nevoie în rolul de salvator, copiilor nu le place să fie în mod repetat salvați de părinți pentru că asta le confirmă cele mai rele temeri în legătură cu ei înșiși: că nu sunt capabili sau suficient de buni și că că nu pot reuși singuri iar asta le va eroda încet și sigur încrederea în ei înșiși. Dacă părinții nu pot produce această încredere, reacțiile lor devin expresii ale temerilor lor și nu fac decât să crească presiunea și anxietatea de pe umerii copilului.
🤐
Nu le mai repeta copiilor că viața începe după terminarea școlii, că de munca de acum va depinde restul vieții lor întrucât nu este adevărat nici din punct de vedere psihologic, nici matematic. În școală copiii deja trăiesc o bună parte din viața lor de copii, adolescenți și adulți tineri, ei știu că acești ani nu se întorc și nu este corect să minimalizați importanța călătoriei psihologice prin care ei trec în școală. Replica unui elev, adresată psihologului – “La școala asta simt că am trăit o viață” – vorbește de la sine.
👬
Nu lua personal declarația de identitate a adolescenților. Toate conversațiile și relațiile acestora cu părinții se referă la identitate: „Știu cine sunt fiindcă în unele privințe sunt la fel ca tine, dar în altele, din fericire, mă deosebesc de tine.” Ei vor de fapt să celebreze transmiterea a două lucruri simple: 1. Cresc (și nu mă poți opri) și 2. Sunt altfel decât tine (ex. Un adolescent sclipitor dar cu rezultate sub posibilități care vine la cabinet adus de tată, spune răspicat că nu se va ridica la înălțimea așteptărilor tatălui său pentru că „Nu vrea să aibă o viață ca a tatălui care nu face decât să muncească și să nu trăiască bucuriile simple ale vieții”. Ceea ce tatăl percepea ca lene era de fapt încercarea fiului de a-și construi propria identitate).
Și… ce facem cu performanța?
🎯 Din cauza felului în care este gândit și construit sistemul educațional, din cauza lipsei altor surse de informare în afara de note, rezultate la teste, competiții și ocazional, o observație personală a unui profesor sau diriginte, părinții sunt dirijați de sistem să se focalizeze asupra notelor.
Odată prinși în mrejele acestui sistem, uită orice detaliu despre complexitatea procesului de dezvoltare prin care trec proprii copii și ajung să accepte notele ca scopul și măsura supremă a succesului școlar al copiilor lor. Iar aici apare prima fisură în relația copil-părinte. 👦🏼 Copiii știu mai bine că viața lor înseamnă mai mult decât niște note.🧒🏻 Ei încearcă așa cum se pricep să ne spună aceste lucruri, prin mai multe sau mai puține cuvinte, acțiuni sau fapte, însă, de multe ori, rămân apoi tăcuți, nevoind să mai atragă atenția și judecata adulților, lăsându-i pe părinți să-și pună singuri întrebări fără răspuns sau să se frământe de unii singuri în legătură cu performanțele și rezultatele lor.
Realitatea din cabinet arată că nici o notă, oricât de mică, nu merită sacrificarea relației cu propriul copil.
A pune apoi copilul performant pe un piedestal și pe cel mai puțin performant într-o închisoare, este la fel de dăunător, pentru că ambele, din păcate, reprezintă un spațiu prea mic ca să se poată mișca in voie.
✔️ Atunci când lucrezi cu copii și adolescenți, este importantă evaluarea atitudinii părinților față de performanță. În multe cazuri părinții ar putea pretinde performanțe înalte – sau cel puțin acesta este modul în care copiii lor percep situația. În alte cazuri, copiii pot presupune că dacă părinții nu prezintă un interes deosebit pentru activitățile lor școlare, atunci nu prea contează performanța lor. Există de asemenea părinți care își ceartă copiii pentru performanțe mai puțin decât perfecte. Astfel de expectanțe înalte, adesea condamnă copiii la performanțe sub abilități: copiii aceștia nu numai că suferă de anxietate pentru că nu se pot ridica la standarde perfecționiste, dar devin și furioși pe părinții din partea cărora primesc doar acceptare condiționată.
Ce mi-aș dori să afle părinții acestor copii, deveniți acum adulți, este că mulți dintre ei plătesc prețul perfecțiunii, al standardelor nerealiste sau viselor pe care părinții le-au proiectat în ei. Mai târziu, în drumul descoperirii de sine, acești copii deveniți adulți, odată ce înțeleg cât de exigenți, perfecționiști sau punitivi au fost părinții lor, pot înțelege și percepția distorsionată a realității pe care o trăiesc: înțeleg de ce sunt atât de aspri cu ei înșiși atunci când fac o greșeală, de ce indiferent de ceea ce fac, niciodată nu e suficient de bine, de ce niciodată nu se pot relaxa sau bucura de viață, de ce simt nevoia să fie mereu primii în tot ceea ce fac, de ce-și văd realizarea ca fiind banală în timp ce toți ceilalți o văd ca fiind un adevărat succes, de ce sunt deprimați când nu ar avea nici un motiv realist să se simtă așa, de ce au sentimentul eșecului și incompetenței când realitatea arată exact opusul. Înțeleg apoi, că din pricina acestei forme de afecțiune condiționată de rezultate, goana după succes nu se va termina niciodată și că de ei depinde să pună punct acestui maraton nesfârșit.
În același timp, părinții măcinați de sentimente de vinovăție legată de educația propriilor copii trebuie să știe că toți părinții poartă mai mult sau mai puțin ochelari de cal părintești iar vederea le este afectată de propria istorie, speranță și iubire iar realitatea concretă capătă multe nuanțe subiective.
Adevărul este că mereu se poticnesc de anxietatea, ambiția, iubirea și confuzia lor privitoare la cât de mult le seamănă sau nu copiii, în nevoile și dorințele lor. Părinții ambițioși, la fel ca și cei anxioși se preocupă mereu în legătură cu viitorul copiilor lor, comparând performanțele copilului cu idealurile lor sau mai rău, cu frații sau surorile care au avut mai mult succes. Mereu părinții își imaginează că dacă copilul se va concentra suficient de mult pe ceea ce ei își doresc, el va ajunge să realizeze acest vis. E bine de știut că această strategie va funcționa până la un punct sau nu va funcționa deloc iar copilul se va simți ca un perdant cronic. Poate cel mai greu lucru este să înțelegem că ceea ce a funcționat pentru noi, este posibil să nu funcționeze și pentru copilul nostru iar strategia noastră de succes nu va fi și strategia lui de succes. Dacă am gustat din satisfacțiile și onorurile oferite de aplicarea acestei strategii este greu să nu dorim același lucru și pentru copiii noștri. Dar, nu trebuie să pui de la început banda vieții tale prin copilul tău doar pe motiv că ai avut o viață completă și unică. La fel este și cea a copilului tău.
Voi încheia acest articol într-o notă optimistă, făcând referire la povestea lui Pinocchio care este o poveste a dezvoltării, iar morala este că nu putem face copii din lemn, ei își creează sinele lor prin propriul proces de creștere. Povestea le reamintește părinților de limitele puterii lor: îmi place să văd momentul în care Gepetto sfârșește în burta balenei ca o metaforă a neputinței părinților în relație cu procesul de creștere. În cele din urmă, Pinocchio îl salvează pe tatăl său, la fel cum tinerii cresc și ajung să-și ajute părinții și să-și asume responsabilitatea vieții. Trezirea lui Pinocchio la viață se produce de fapt în contextul relației de iubire iar IUBIREA, pură, sănătoasă și onestă, dragă părinte, este cheia pentru rezolvarea celor mai dificile probleme cu care te poți confrunta în relația cu propriul copil.
Psih. Luminița Achirei – Psiholog clinician și psihoterapeut cu Formare Psihoterapie Sistemică Cuplu și Familie – Clinica Med Anima Iași
Bibliografie:
- Vernon A. (2002). What Works When with Children and Adolescents: A Handbook of Individual Counseling Techniques. Amazon.com
- Glăveanu S.M.(2012). Competența parentală. Modele de conceptualizare și diagnoză. Editura Universitară
- Thompson M. Și Barker T. (2024). Copilul destresat. Cum să ne eliberăm copiii de presiunea performanței școlare și cum să îi ajutăm să descopere bucuria învățării pentru a avea succes atât în clasă, cât și în viață. Editura Herald
- Young J.E. și Klosko J.S (2017). Cum să-ți reinventezi viața. Cum să pui capăt comportamentelor negative și să te simți din nou bine. Editura Trei
Contactează-ne pentru programare sau pentru a discuta orice alte detalii sau preocupări pe care le ai și cu care te putem ajuta:
alte articole din blog
Contact Iași:
Str. Străpungere Silvestru nr. 60, bl. CL 11, sc. B, parter, Iași, jud. Iași
Contact Belcești:
com. Belcești, tronson B, Bl. 4, jud. Iași
Contact Timișoara:
Bd. Eroilor de la Tisa nr. 8, etaj 1, Timișoara, jud. Timiș
